Fundaţia culturală

Erbiceanu

Home | Link-uri | Trimite-ne un e-mail
ArgumentCuvântul preşedintelui de onoareObiectiveDocumenteActivităţiIstoria familieiEchipaContactŞtiriFoto

Nicolae Iorga despre Constantin Erbiceanu

          Cuvânt rostit de istoricul Nicolae Iorga la înmormântarea acad. Constantin Erbiceanu, 8/21 martie 1913: 

          În lacrimi se desparte o familie de soţul cel bun, de părintele duios, de ruda binevoitoare care nu uită pe ai săi; cu ochi plini de durere privesc prietenii la acela care nu se va mai înfăţişa decât în nelămurirea, tot mai ştearsă, a amintirilor, când învie trecător ceasurile bune şi ceasurile rele din vieaţă fiecăruia. Din ceasul despărţirii de pământ a celui care nu va mai vorbi nimănuia şi nu-i va mai fi nimănui tovarăş de cale pe drumurile lungi şi grele ale muncii, pe asprul drum necontenit al datoriei, pe scurtele cărări de flori ale mulţămirii, vieaţa uriaşă, fără de margini şi fără de sfârşit, a omenirii şi a naturii care o trezeşte, o încunjură şi o contopeşte iarăşi cu sine, urmează şi mai departe, ca şi cum o parte din conştiinţa, din puterea, din înaintarea şi din biruinţa ei nu s-ar fi întrupat, gândind, simţind, luptând în acela căruia i s-a luat sarcina de pe umeri. 
          Şi e în această jertfire a noastră, unul după altul, ca şi cum n-am fi fost, o înaltă învăţătură. Căci cu adevărat noi nici n-am fost. Ci numai faptele noastre au fost, şi ele rămân de acum înainte necontenit amestecate, mai slab, tot mai slab, dar pentru vecie, în vieaţa celor ce vin după noi. 
          O faptă pentru oameni poate săvârşi oricine a ştiut, a îndrăznit să iasă din temniţa ruşinoasă a egoismului său. Dar printre îndeplinitorii de fapte cei mai fericiţi sunt aceia cari cresc prin gândul lor prins în scrisoarea fără de moarte conştiinţa despre sine a poporului lor şi prin urmare a omenirii, care, în afară de popoare, nu poate să existe; aceia cari prin truda lor l-au făcut să se simtă mai mult în rândul seminţiilor omeneşti luptătoare pentru lumină şi fericire. 
          Printre aceia a fost învăţatul pe care prin mine îl laudă astăzi, la ceasul când morţii, înainte de a se da pământului, se încunjură de cele mai bune gânduri ale prieteniei şi recunoştinţei, Academia Română, care timp de patrusprezece ani l-a avut în mijlocul ei şi care cu greu îl va putea înlocui prin cineva mai modest, mai îndatoritor, mai îngăduitor pentru părerile altora, chiar atunci când el păstra cu mai multă energie credinţe cari au fost, în domeniul religiei creştine şi al Bisericii naţionale româneşti, temelia nezguduită a vieţii sale harnice. 
          Fiu de preot, din rândurile acelor răzeşi în cari doarme ceva din socotita vitejie, din smerita demnitate, din superioara cuviinţă a străbunilor, ostaşi din vremuri eroice, Constantin Erbiceanu, crescut la Socola, ctitoria Domniţei Sultana a Lăpuşnenilor, şcoală de învăţătură bisericească a fericitului părinte Veniamin, mitropolitul învierii noastre culturale, a primit din cei dintâi ani ca îndreptare pentru însuşirile moştenite de la cinstiţi, răbdători şi neobosiţi înaintaşi înrâurirea hotărâtoare care se desfăcea din acele ziduri vechi de trei sute de ani, din acele rămăşiţe ale unui lăcaş de învăţătură românească pentru Hristos Mântuitorul şi pentru acei cari cred în clădirea bunătăţii şi frăţiei întemeiate de Dânsul. În anii lui de şcoală la Iaşi, în acei ani în cari scaunul domnilor Moldovei se odihnia mişcat, cu gândurile în urmă, după jertfa definitivă, ireparabilă a Unirii, în timpul cât a căutat în Atena teologică, pe care o cercetau clericii noştri tineri fără a-i închina nimic din iubirea pentru ţară şi pentru neam, el le-a urmat porunca pe care o primise de la chiar locurile lui de naştere. 
          Întors în ţară acum o jumătate de veac, el n-a despărţit niciodată în vieaţa lui simplă, zidită pe muncă, întreţinută prin muncă şi tot prin muncă mângâiată, aceste două lucruri din cari şi-a făcut o singură şi îndestulătoare ţintă: iubirea devotată, intolerantă ca orice credinţă exclusivă, care nu poate zbura până acolo de unde pământul întreg, cu toate ale lui, se vede înconjurat de acelaşi zâmbet al păcii, pentru Biserică, în serviciul căreia a purtat, cu toată blândeţea firii sale, şi arma polemistului, şi nesfârşita curiozitate iubitoare pentru orice urmă a trecutului naţional. 
          N-a fost, dacă vreau specialiştii, un elenist acest începător, mult timp privit cu indiferenţă, dacă nu chiar şi cu oarecare bănueală, al cercetării izvoarelor greceşti privitoare la o vreme, când, de voie ori de silă, au trăit laolaltă cele două naţii cari pot invoca în Orientul european străbuni înaintea cărora se închină şi se va închina lumea. Erudiţia metodică bogată în rezultate sigure, precise n-au fost îndeletnicirea şi nici chemarea lui. A trebuit să-şi găsească singur un drum, şi el a fost, natural, mai îngust decât al celor cari merg pe drumul mare cu credinţa că ei l-au făcut, pentru că subt paşii lor s-au mişcat câteva pietre ceva mai departe. Dar, în schimb, el n-a fost expus să se admire pe el însuşi, procedările sale fără greş, în rezultatele la cari, nu fără multă osteneală, ajunsese. A gâcit greutăţile prea mult ca să fie un diletant pretenţios şi nu le-a biruit îndestul ca să ajungă un erudit arogant. A rămas scotocitorul pasionat, care-şi ţinea până la aceste adânci bătrâneţe sufletul viu prin hrana zilnică a unor succese ştiinţifice modeste, dar reale. 
          Am stat însumi lângă prietenul respectat toată tinereţea mea, de la venirea în Bucureşti, din aceleaşi părţi ale dragei noastre Moldove, pribegi amândoi într-un mare oraş pe care nu-l înţelegem totdeauna şi căruia nu-i putem cere să ne înţeleagă cu totul, aşa cum suntem noi casnici, gospodari în casa şi în ştiinţa noastră, fricoşi de zgomot mare şi de gesturi largi, stângaci şi sfioşi până la capăt. De aceea şi stăm noi, moldovenii, mai aproape unul de altul, şi cu atât mai mult când vieaţa ne strânge prin alte legături, ale tovărăşiei ştiinţifice, ale comunităţii de ocupaţie, ale Bisericii. Şi te-am văzut astfel, cocoane Costachi, între ai tăi şi între ai mei, mi-ai ţinut în braţe copila la Sfântul Botez, ţi-am fost vecin de casă, tovarăş de bibliotecă, şi la durerile mele cele mai mari, am văzut, recunoscător, lacrimi în ochii tăi bătrâni. Şi de aceea la ultima salutare colegială a instituţiei noastre să-mi fie îngăduit a-ţi spune cât de mult rău îmi face această despărţire, care lipseşte ştiinţa românească de unul din bătrânii săi deschizători de cale. 

Textul este reprodus după Nicolae Iorga, Scrieri alese. Cuvântări şi comunicări rostite la Academia Română. Partea I, ediţie îngrijită de dr. Dorina N. Rusu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2008, pp. 45-46. Cuvântarea a fost publicată pentru prima dată în Analele Academiei Române, Seria II. Tomul XXXV. 1912-1913. Partea administrativă şi dezbaterile, Bucureşti, Librăriile Socec & Comp. şi C. Sfetea, 1913, pp. 54-56.

Inapoi