Istoria familiei
Constantin Erbiceanu
(1838 – 1913)
Fiul preotului Ioan Ionescu din satul Erbiceni – Iaşi, despre care tradiţia de familie spunea că ar fi descins dintr-o familie de olteni, refugiaţi în Moldova pe la 1775, din cauza ocupaţiei austriece. La Iaşi, Constantin Ionescu avea să primească numele de Erbiceanu, după numele satului natal. Istoric, teolog, elenist, membru al Junimii, membru activ al Academiei Române (din 1899), membru al societăţilor savante de la Constantinopol, Hellenikos Philologikos Syllogos (din 1866) şi Hetairia Mesaionikon Spoudon (din 1889). Constantin Erbiceanu a studiat la Seminarul Socola, la Facultatea de Teologie din Iaşi şi la Facultatea de Teologie şi Litere din Atena, unde a obţinut doctoratul în teologie. A predat istoria bisericii universale, dreptul canonic şi teologia dogmatică la Seminarul Veniamin Costache din Iaşi. După ce a câştigat admiraţia unor Spiru Haret şi D. A. Sturdza, a predat teologia la Facultatea de Teologie din Bucureşti, iar la Facultatea de Litere din Bucureşti a predat limba elină. În martie 1895 a fost ales decan al Facultăţii de Teologie din Bucureşti. Studiind manuscrisele greceşti şi editând documente, C. Erbiceanu a avut un rol de deschizător de drumuri în studierea epocii fanariote şi a istoriei bisericeşti din Ţările Române. Dintre lucrările sale, amintim: Istoria Mitropoliei Moldovei şi Sucevei; Cronicarii greci care au scris despre români în epoca fanariotă; Viaţa şi activitatea Mitropolitului Moldovei, Veniamin Costache; Ulfila, viaţa şi doctrina lui sau starea creştinismului în Dacia traiană şi aureliană; Bărbaţi culţi greci şi români şi profesori din Academiile domneşti din Iaşi şi Bucureşti, din epoca zisă fanariotă (1650-1821); Viaţa mea, scrisă de mine după cât mi-am putut aduce aminte. De asemenea, a fost redactor la periodicele Revista Teologică din Iaşi (1882-1886) şi Biserica Ortodoxă Română (1887-1913). Cercetător pasionat al vechilor documente, Constantin Erbiceanu nu s-a dezinteresat, însă, nici de lumea care îl înconjura, ajutându-i întotdeauna, cu blândeţe, pe cei nevoiaşi. Rămân emblematice scena în care un grup de haiduci care îi atacaseră trăsura nu se ating de el, datorită reputaţiei sale de om milostiv. Reţinem şi relatările lui Nicolae Iorga, care împrumuta deseori cărţi din biblioteca Erbiceanu şi care i-a închinat un emoţionant discurs funebru. Spre sfârşitul vieţii, C. Erbiceanu a donat cele mai valoroase cărţi din biblioteca sa Academiei Române şi Facultăţii de Teologie din Bucureşti. La Iaşi, Constantin Erbiceanu a ţinut, împreună cu soţia sa, Aglae Negrescu (descendenta bogatului aromân Zappa), un salon cultural frecventat de protipendada Moldovei: Eminescu, A. D. Xenopol, C. Negruzzi, Panu şi Eduard Caudella se numărau printre obişnuiţii casei. Constantin Erbiceanu rămâne un model de pionier, de cercetător pasionat şi muncitor, de exponent al celei mai pure meritocraţii şi de intelectual creştin.
Nicolae Iorga despre Constantin Erbiceanu
Constanţa Erbiceanu
(1874 – 1961)
Fiica academicianului Constantin Erbiceanu. În 1893, a fost una dintre primele fete absolvente cu bacalaureat din România. Începând cu acelaşi an, a plecat la Leipzig, pentru a-şi continua studiile muzicale. I-a avut ca profesori de pian pe Carl Reinecke şi pe Johannes Weidenbach până la absolvire, în 1898. Tânăra pianistă a mai călătorit la Berlin, Paris şi Londra, unde a şi concertat, sub îndrumarea maestrului Moszkovski (care i-a dedicat concertul său pentru pian şi orchestră), repurtând importante succese de public şi de critică. În 1904 s-a stabilit la Berlin, unde şi-a aprofundat studiile de muzicologie, urmând cursurile Facultăţii de Filosofie şi susţinând, în paralel, o bogată activitate concertistică. În această perioadă a devenit o apropiată a compozitorului german Max Reger. Renunţând la a concerta, s-a dedicat activităţii pedagogice şi a fost una dintre întemeietoarele şcolii pianistice româneşti, creatoarea "metodei Erbiceanu", maestra unor Valentin Gheorghiu sau Silvia Şerbescu. În 1958, când a concertat în România, Sviatoslav Richter a vizitat-o şi pe Constanţa Erbiceanu. În 2002, în cadrul ediţiei a XII-a a Concursului Naţional de Interpretare Muzicală Mihail Jora s-a acordat, la secţiunea Pian, prin bunăvoinţa Dlui Constantin Laurenţiu Erbiceanu, Marele Premiu Memorial Constanţa Erbiceanu, pe care l-a obţinut Shwan Sebastian.
Vespasian Erbiceanu
(1863 - 1943)
Licenţiat în filosofie şi teologie la Universitatea din Kiev şi în drept la Universitatea din laşi. În 1896 şi-a susţinut teza de doctorat cu titlul Gestiunea de afaceri în dreptul roman şi român. Studii juridice. A fost judecător la Ocolul 2 Iaşi, apoi consilier la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prim-preşedinte al Curţii de Apel din Chişinău. În 1918 a înfiinţat la Chişinău revista Cuvântul Dreptului, pe care a condus-o până în 1930. A fost autorul lucrărilor: Evoluţiunea morală (1891), Concepţia sociologică a dreptului penal (1898), Energia din punct de vedere juridic. Studiu (1903), O nouă concepţie a dreptului de proprietate al imaginei. Studiu juridic (1904), Tendinţele noi în drept. Studii de drept civil şi penal (1906), Legiuiri locale basarabene. Istoric, texte şi jurisprudenţe (1921), Naţionalizarea justiţiei şi unificarea legislativă în Basarabia (1934) ş.a. A fost membru corespondent al Academiei Române (din 30 mai 1932).
Laurenţiu Erbiceanu
(1876 – 1936)
Fiul academicianului Constantin Erbiceanu. Absolvent al Şcolii de Poduri şi Şosele din Bucureşti. Şi-a început activitatea în anul 1901, la lucrările de construcţie a Portului Constanţa, devenind unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai inginerului Anghel Saligny. A lucrat la portul Constanţa timp de 25 de ani, începând ca inginer asistent şi ajungând până la funcţia de director general. Între 1918 şi 1923 s-a ocupat de refacerea şi extinderea portului, construind digul de larg, staţia de petrol, podurile metalice, instalaţiile de pompare, locuinţe tip pentru lucrătorii din port, platforma superioară a liniei de cale ferată Constanţa – Bucureşti, remiza de beton armat, sisteme de drenaj pentru stoparea alunecării falezei (Metoda Erbiceanu) etc. Între 1923 şi 1936 a fost directorul tehnic al Creditului Industrial. Laurenţiu Erbiceanu a fost un inginer competent, pasionat şi care s-a dedicat muncii sale, un model profesional şi uman. Principala sa operă este volumul Date statistice asupra portului Constanţa, publicat în 1919. Într-un mediu care a favorizat prea mult timp distrugerea sau construcţia neadecvată, exemplul unui constructor de vocaţie poate fi salutar.
Constantin (Dinu) Erbiceanu
(1913 – 1998)
Fiul lui Laurenţiu Erbiceanu. După absolvirea Liceului Spiru Haret din Bucureşti, în 1931, ca şef de promoţie, şi a Facultăţii de Construcţii a Politehnicii din Bucureşti, a devenit inginer în anul 1936, fiind conferenţiar universitar la Politehnica din Timişoara şi având un post la Creditul Industrial. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost mobilizat ca ofiţer de geniu şi a coordonat construcţia mai multor poduri peste Prut şi Nistru. După război, a lucrat împreună cu Emil Prager şi a trecut prin exproprierile desfăşurate de regimul comunist, pierzând averea considerabilă a familiei, acumulată prin muncă şi spirit întreprinzător. Capacitatea organizatorică şi excelenta pregătire l-au ajutat să îşi continue activitatea de inginer, în ciuda “dosarului prost”, a “originii nesănătoase” şi fără să abdice de la credinţele şi principiile fundamentale pe care le avea. Ca inginer, a coordonat lucrările de la Hidrocentrala Valea Sadului, construcţia de turnuri de răcire la centrale termice şi silozuri etc. Nemaiputând ocupa funcţia de director tehnic în Ministerul Construcţiilor (pentru că nu era membru al P.C.R.), a primit în grijă construcţia Circului de Stat din Bucureşti. După ce nu a fost aplicată recomandarea sa de a fi ignifugată schelăria din lemn a construcţiei, aceasta a luat foc, în octombrie 1959, iar el a fost arestat şi condamnat la 10 ani de închisoare, pentru “neglijenţă în serviciu”. Autorităţile comuniste găsiseră, în sfârşit, pretextul de a se elibera de o figură verticală şi incomodă şi de a se răzbuna pe ginerele lui Ion Flueraş. Începând cu 1961 (când a fost eliberat din închisoare, graţie intervenţiilor Constanţei Erbiceanu) şi până în 1981, a lucrat la Institutul de Proiectări Metalurgice din Bucureşti, fiind şef de proiect la Complexul Siderurgic de la Galaţi, unde a obţinut rezultate de excepţie. Înclinaţia sa umanitară şi filantropică s-a manifestat atât în timpul persecuţiilor comuniste, când a ocrotit numeroase persoane împotriva cărora se manifesta furia totalitară (a fost comparat, de către Duiliu Zamfirescu jr., cu faimosul Oskar Schindler), cât şi atunci când şi-a donat biblioteca tehnică Asociaţiei Inginerilor Constructori Proiectanţi de Structuri, pe cea muzicală Universităţii de Muzică George Enescu din Bucureşti şi alte sute de volume valoroase Bibliotecii Naţionale. Dincolo de competenţa sa profesională, Dinu Erbiceanu a fost un spirit enciclopedic, interesat de toate roadele sufletului şi minţii omeneşti, şi un spirit vertical, care şi-a apărat în mod curajos principiile, nu numai afirmându-le, ci şi punându-le în practică. Întreaga sa viaţă şi structură îl recomandă ca pe un adevărat spirit european. De aceea, premiul pe care Fundaţia l-a dedicat memoriei sale se va adresa acelora care promovează valorile şi principiile “vechii Europe” (nu în sens geopolitic, ci în sens cultural şi spiritual), acelora care cred că Europa este un continent al valorilor creştine, că omenia înseamnă mai mult decât toleranţa şi că libertatea este cel puţin la fel de importantă ca democraţia, acelora care nu uită că Europa înseamnă, în primul rând, valori identitare şi rădăcini comune.
Ion Flueraş
(1882 – 1953)
Născut lângă Arad, într-o familie de ţărani greco-catolici, a urmat doar patru clase primare, la şcoala confesională din comună. A lucrat ca păstor şi rotar dar, în acelaşi timp, a acumulat cunoştinţe în diferite domenii, ca autodidact, datorită înzestrării sale native. În 1901 s-a înscris în Partidul Social-Democrat. La Budapesta a desfăşurat o intensă activitate sindicală, iar în 1905, după organizarea cu succes a unei greve, a devenit primul român conducător de sindicat din Austro-Ungaria. Din 1911 a fost redactor responsabil al ziarului Adevărul din Budapesta. Cu timpul, a devenit unul dintre cei mai importanţi lideri ai mişcării social-democrate din Transilvania şi apoi, după Marea Unire, din România. A participat la Marea Adunare de la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, fiind ales vicepreşedinte şi apoi membru al Consiliului Dirigent. Ion Flueraş a fost unul dintre cei mai convinşi susţinători ai Unirii Transilvaniei cu România şi a făcut parte din delegaţia României la Conferinţa de Pace de la Paris. În 1920, în cursul unei deplasări în Rusia Sovietică, Flueraş i-a înfruntat pe Buharin şi pe Zinoviev. Din cauza opoziţiei faţă de bolşevism, Flueraş a intrat în conflict cu linia supusă Moscovei, din cadrul mişcării socialiste din România. Din 1926 până în 1939 a fost Preşedinte al Confederaţiei Generale a Muncii, iar în 1927 a fost ales membru în Comitetul Executiv al Partidului Social-Democrat. În perioada 1928-1932 a fost deputat, în două legislaturi, iar din decembrie 1938 a făcut parte din Frontul Renaşterii Naţionale, partidul unic înfiinţat de Regele Carol al II-lea. După 23 august 1944 nu a mai fost primit în P.S.D., din cauza colaborării cu regimul carlist, şi nu a acceptat niciun fel de colaborare cu comuniştii, încercând să creeze o nouă formaţiune politică, Partidul Socialist Român. Arestat în 1945 şi eliberat în 1946, a fost rearestat, în 1948, şi condamnat, în 1952, la 15 ani de temniţă grea. A murit, în 1953, la închisoarea Gherla, după ce fusese supus regimului de exterminare prin tortură continuă, aplicat pe modelul adus de la Piteşti. Fiica lui Ion Flueraş, Ileana, s-a măritat în 1938 cu inginerul Dinu Erbiceanu. Înainte de a fi un om politic, Ion Flueraş a fost o personalitate verticală, apreciată de prieteni şi de adversari, detestată, deopotrivă, de adepţii totalitarismelor de stânga şi de dreapta. Social-democrat din convingere, reformist şi antirevoluţionar, a crezut toată viaţa că în România se poate dezvolta un sistem democratic pe model occidental. Viaţa şi moartea lui eroică pot naşte un model de urmat pentru actuala noastră clasă politică, aflată în lipsă permanentă de repere autentice.
Articol despre Ion Flueraş în revista Memoria
Constantin T. Teodorescu
(1879-1967)
Un membru de vază al familiei a fost Constantin T. Teodorescu (1879-1967). Înrudirea cu familia s-a făcut prin soția sa, Aneta Teodorescu care a fost sora bunicii mele. A urmat studii de economie la București. Acestea au fost încununate prin acordarea titlului de doctor în economie de către Universitatea din Heidelberg (Germania). La fel ca toți tinerii străluciți ai generației sale, a hotărât să revină în țară unde, la foarte scurt timp, a fost înrolat în trupele care au participat la al doilea Război Balcanic (1913) și la primul Război Mondial (1916-1919). Activitatea de maior a fost consfințită în diploma de veteran (pozele 3 și 4). O dată cu încheierea războiului, cariera de bancher și-a construit-o încet dar sigur, ajungând Vice-Guvernator al Băncii Naționale a României, cu drept de semnare a bancnotelor țării până în 1949 (legitimație poza 2). Acesta a fost anul în care a fost pensionat. Cea mai importantă contribuție în calitatea de vice-guvernator a fost aceea de a fi jucat un rol decisiv în salvarea Tezaurului României prin organizarea unui transport care a mutat cele peste 200 de tone de aur de la București într-o peșteră de lângă Mănăstirea Tismana. Tezaurul nu a stat zidit în acea peșteră mai mult de cinci ani, căci Gheorghe Gheorghiu Dej a aflat în 1947 de această ascunzătoare și a hotărât dezgroparea tezaurului. Din cele 200 de tone, 150 au fost predate URSS-ului în cadrul datoriilor de război. Cum se știe, acestea au fost plătite în decursul anilor într-un cuantum de 10 ori mai mare.
Constantin T. Teodorescu nu a fost însă doar bancher, ci și mecena. La Războieni, de pildă, a construit o școală și o biserică pe care le-a înzestrat cu câte 20 Ha. De asemenea, a mai construit locuințe pentru învățător și preot, iar tinerilor merituoși le-a acordat burse de studii. Ca membru al familiei, a păstrat tradiția de a face donații și Academiei Române la fel ca și ceilalți strămoși: străbunicul Constantin Erbiceanu, Grigore M. Buicliu, etc.
În ciuda acestor fapte, meritele i-au fost desconsiderate de către regimul comunist care i-a confiscat toate bunurile, inclusiv casa din str. Paris 47 A. De asemenea, i-a anulat și pensia legală întrucât a fost considerat demnitar. Interesant este faptul că la o percheziție a Securității, un fost bursier care devenise colaborator al regimului, i-a mărturisit că dacă nu a fost arestat, a fost pentru faptul că s-a implicat în viața comunității. După evacuarea din propriul imobil, împreună cu soția, a fost găzduit de părinți în casa noastră care și aceasta a fost naționalizată după câteva luni. Astfel, și-a putut petrece în demnitate ultimii 18 ani din viață, în timp ce soţia i-a supravieţuit cu alte 2 decenii, devenind aproape centenară .
Pentru mine a contat foarte mult conviețuirea în aceeași casă. Moș Costică, cum îi spuneam, mi-a istorisit călătoriile făcute în fiecare vacanță, în diferite țări îndeosebi mediteraneene. În poza din atașament, el se află într-o expediție în Egipt, la poalele Piramidei lui Keops (primul european în rândul din față, călărind o cămilă șezând), în timp ce Tante Anete, soția lui, este a treia persoană din stânga celui de-al doilea rând. Un lucru care trebuie menționat este că atunci când a întreprins această călătorie (1910), Egiptul se afla sub mandatul britanic, iar vizitele se desfășurau într-o perfectă securitate spre deosebire de zilele noastre când Islamiștii au devenit un pericol atât pentru orice vizitator, cât și pentru minoritatea creștină de Copți (10% din egipteni). O dată cu plecarea mea din ţară (iunie 1970) am putut să urmez pilda unchiului şi graţie mijloacelor moderne de transport să-l și depăşesc în materie de voiaje.
Studiul a fost prezentat de către Dl Constantin Laurenţiu Erbiceanu, în cadrul celui de-al XIV-lea Congres Naţional de Genealogie şi Heraldică (Iaşi, 15-17 mai 2008), urmează să fie publicat în numărul XV/2008 al revistei Arhiva Genealogică (în pregătire) şi apare pe site-ul Fundaţiei Culturale Erbiceanu prin bunăvoinţa Institutului Român de Genealogie şi Heraldică Sever Zotta.
